final...

-Andrei ,Andrei,trezeste te!

-ce? Ce i? s a intamplat ceva?
- nu!

-… si de ce m ai trezit?

-mi se facuse dor de tine.

-ciudate sunt fetele astea..

-bine.

-te ai suparat?

Fug spre bucatarie ignorand strigatele care vin din dormitor.

-ana! Ana…

mirosul cafelei ma incetineste..

alarma suna. E 10:00. duminica.

Soarele straluceste cu mandrie dominand cerul. Lumina se reflecta in geamuri si imi fura gandurile.

Primavera.. in sfarsit.

-nu mi spune ca te ai suparat.

-cafea?

- da, te rog. Ana, nu schimba subiectul.

-ce subiect?
-esti suparata?
-as avea motive?

-da.

-cum ar fi?
-ca ma iubesti prea mult.

-esti incredibil.

Din ceasca sar cateva picaturi ce fug pe masa.

Linistea e tulburata… soarele nu vrea sa stea in drum .. se ascunde dupa un nor.

-ana. Inceteaza… stii ca glumesc.

-stii.. m am cam saturat de glumele tale tampite.

-atunci pleaca.

-asa voi face.

-bine . pa.

-pa.

Imi arunc hainele in rucsac si ma indrept spre usa. Incearca sa ma opreasca… dar degeaba. Pot lupta impotriva vantului.

Trantesc usa  si las sa pice cheia printre firele de iarba udate de roua.

Inchid poarta pentru ultima oara… o singura privire si strada asta va uita de urmele pasilor mei .

Inca ii aud glasul…

Chiar si dupa o saptamana ii aud sunetul… ii aud pasii in spatele meu. Pana si sforaitul insuportabil.

Imi lipsesc.. imi lipseste. Telefonul a incetat sa sune. El nu mai da semne de viata.. poate ca a disparut. Daca nu de pe pamant, din lumea mea.

Stau la fereastra si privesc spre strada. E pustie. Se aud ecourile unor rasete, dar nimeni nu are tupeu sa se puna cu tacerea. Dar... inca astept. Inca te astept. Stiu ca mereu vei aparea..

ninge..

Ninge. iar, din nou.

Iar ma pierd printre micii stropi inghetati, ma pierd in alta lume.

Intr un trecut inghetat. Am inteles. Trebuie sa accept prezentul. Dar daca iubesc prea mult trecutul? Cum as putea sa l las balta?

As vrea sa fiu un robot, ca tine, sa mi programez sentimentele, sa dau un delete si sa uit totul.

Sa nu cunosc gustul amintirilor.

Dar nu sunt. As ineca totul intr o gramada de zapada . Dar m as ineca pe mine. Si ce? Poate ca voi gasi o cale de iesire, pana la urma, dar pana atunci voi fi doar un cautator.

Ninge.

Inca ninge. nu mai stiu ce sa ti spun.

Poate ca nu mai e nimic de spus, dar simt cum mii de cuvinte se abtin sa nu evadeze de teama sa nu fie luate in seama sau intelese gresit.

Geamul e inghetat. inca pot zari fulgii ce se joaca prin vazduh. Candva..

Iubeam zapada,  acum ma intristeaza

Ne jucam, asaltam cerul cu mii de tipate,de rasete. Fugeam. Fugeam de lume, de ploaie. Ne ascundeam in intuneric. Asteptam cu nerabdare o raza. Si chiar daca nu aparea , o creeam noi.

Timpul nu statea in loc ca acum. Am fi lungit acele clipe spre infinit.

Dar acum...cand vreau ca totul sa dispara ... timpul sta in loc...se uita la mine si mi zice " nu mai ninge"

...

Un strigat lungindu se in timpanele trecatorilor care par sa nu observe..
Un corp, o fiinta in mijlocul strazii asteptand sa i fie intinsa o mana ,dar nimeni nu sare sa o ajute.
Un suflet uitat de lume... invizibil pana si pentru Dumnezeu, abandonat.. lasat in voia vantului.
O inima franta si nu doar atat.
Ochii albastrii ce se pierd in trecut..
Un trecut nenorocit, oribil , de neuitat.
Stralucirea soarelui iesind din mare.
Valuri pierdute printre urletele pescarusilor.
Primul apus anuntand o vara de neuitat..
Prezenta lui..
O prima atingere, o prima imbratisare, un prim sarut.
Amintiri.
Amintiri aruncate in diabolicul trecut.
Sunetul unei chitari.
Nisipul fierbinte
Visul unor adolescenti.. povestea unui vis de vara.
Sfarsitul verii...
Pierderea soarelui... inecarea lui in mare.
Sfarsitul unei povesti de dragoste..

..

ce cosmar..

ce ciudat. de fiecare data cand ne dorim ca un lucru sa se sfarseasca nu se intampla... parca ar vrea sa ne tortureze.. sa ne ameninte, dar partile frumoase... micile bucati rupte din rai... de ce dispar asa usor? le mai ramane doar gustul...
toate sunt ca niste mici cioburi de sticla... oricat incerci sa le ocolesti , tot vei ajunge injunghiat. injunghiat? e un cuvant prea dur? neah... nu doar aspectul fizic conteaza... poate ca cele mai mari dureri nu sunt provocate in exterior. presupunem ca e bine? oare? fatada oricine ti o poate darama... dar dincolo de ea? e un necunoscut pentru majoritatea.. cheia nu are multe copi.dar uneori... ajung si ele in mainile gresite. in mainile unor animale dornice, obsedate de suferinta.
in momente ca astea numaram secundele... un etern al suferintei.
te ai intrebat de mii de ori de ce Dumnezeu a inventat suferinta.. hmm. daca totul ar fi numai fericire, nu ar deveni prea monoton?

secrete....

fulgi... zapada.. o privire pierduta in vazduh, furata de vant, dusa spre necunoscut...
lacrimi de gheata.. un ocean inghetat... o minge inghetata ce ascunde atatea secrete. pana si  aparitia ei e un secret. un secret care, poate doar imaginatia mi l poate dezvalui.
dar, poate nu e asa important. de altfel lucrurile importante nu pot tine secrete.
fereastra e aburita... degetele imi aluneca usor pe ea.. lasand niste , heroglife as putea spune. un nou secret...
nu ti trezeste o urma de curiozitate?
ce frumos e afara... e asa de .. mirific.. printr un fel atat de simplu. totul e alb. si totusi, ce face totul asa special?
sa fie stralucirea unui alb asa pur? sau poate doar imaginatia noastra...in fond, nu e nimic special. sau sa fie vorba de alt secret?
afara nici macar vantul nu mai vorbeste cu mine. parca ar vrea sa se ascunda de mine. degeaba... inca ii simt prezenta. inca il vad cum arunca dintr o parte in alta micile stelute de gheata cu brutalitate.
daca privesc in departare pot vedea bulgari gigantici ce zboara prin aer , anuntand o noua batalie intre cetele de copii.
aerul ascunde mii de rasete..doar atat? poate e singurul care ne stie toate secretele...

secretul ploii...

prea multa liniste... o tacere parca din mormant... e parca? am ajuns cu totii niste morti... cadavrele vietii. stropii de ploaie se preling pe geam... nu se grabesc spre impactul atat de crud cu pamantul... stiu ca ,atunci, vor disparea pentru totdeauna.
imi iau ceasca de cafea si cu  pasi marunti ma indrept spre usa. cleanta e asa de rece... parca tot corpul meu tresare... deschid usa... incet, atat de incet.. ma simt ca o fantoma.. un suflet care trebuia sa plece demult dar ceva il leaga de pamant... sau cineva....
afara toarna cu galeata... stropii de ploaie cad  parca tot mai multi, cu mai multa putere... parca ar vrea sa distruga asfaltul... parca ar vrea... sa ne distruga lumea.
ador ploaia... e atat de trista... e ca si cum cerul ar plange cu mine... e singurul care ma intelege.. poate si el iti simte lipsa...sau poate doar, ii pasa de cei dragi... cerule, daca ma iubesti... ia ma cu tine!
mi as dori sa fiu un nor...sau poate o stea...
dar realitatea nu permite nimanui asta.. macar ne lasa sa visam. si pentru moment cred ca mi ajunge...
as sari in mijlocul strazii pentru a ma juca cu stropii de ploaie... dar ei nu stiu sa se joace... m ar distruge... ei si ce?
talpile mele ating usor asfaltul atat de rece... dar nu simt nimic... doar... cum viata se scurge din mine.
ploaia ma observa... imi mangaie parul , fata...
"poti plange acum.. nimeni nu va observa"
"dar nu am de ce sa plang"
pentru prima data... ma simt  perfect, as putea spune.
"nu ti fie teama... calvarul nu va mai dura mult"

... sa va cred , mici  picaturi?
wow. dar ce e lumina aceea atat de puternica... e prea perfecta... corpul incepe sa mi tremure.. ceva ma trage spre mica dar totusi atat de mare lumina...
o ating... ahh ... ma simt... perfect. parca as fi uitat de tot si toti ar fi uitat de mine. parca i as avea pe cei mai dragi langa mine... parca ar fi aici...
lumina dispare... si odata cu ea si ploaia...
sunt in fata casei. ceva sta intins pe asfalt... o curiozitate atat de puternica ma impinge spre lucrul neidentificat..
o fata dormea intr o balta de sange... in sfarsit a reusit sa adoarma..

merita...?!

Hmm...multi se intreaba cum de nu l urasc...cum ai putea uri o persoana care te facea mereu sa zambesti, care ... te ducea printre nori? e o tampenie... iubesti apoi urasti... poate ca e adevarat... doar daca... n ar fi vorba de aceeasi persoana. totusi e o prostie...
totul e o prostie...e o prostie la inceput atat de placuta, de oarba... apoi atat de trista, deprimanta, goala... e ca un zambet fortat...de ce sa zambesti daca nu vrei asta defapt?
totusi...merita aceasta prostie,numita dragoste, pretul fericirii noastre?...nu merita... te gandesti ca el e cel care iti aducea zambetele...dar la sfarsit le lua inapoi... lasandu ti chipul pierdut intr o lume ...o lume infecta...
si totusi merita dragostea acest pret?... totul are un sfarsit...fie ca vrem fie ca nu... viata merge mai departe cu, sau fara noi... cei care se impotrivesc raman in trecut... raman doar niste umbre, niste amintiri...
dragostea...regrete si placere, lacrimi si zambete, aimntiri oribile si amintiri atat de frumoase...
totul e pus in balanta... am vrea sa fie perfect... dar niciodata nu va fi...perfectiunea...nici macar nu exista...
si totusi... ce scriu nu are importanta...e doar o minte aburita de norii unei despartiri, unui sfarsit, unui alt capat de drum... unui alt vis ucis de zorii zilei..si totusi... Te iubesc!