secretul ploii...

prea multa liniste... o tacere parca din mormant... e parca? am ajuns cu totii niste morti... cadavrele vietii. stropii de ploaie se preling pe geam... nu se grabesc spre impactul atat de crud cu pamantul... stiu ca ,atunci, vor disparea pentru totdeauna.
imi iau ceasca de cafea si cu  pasi marunti ma indrept spre usa. cleanta e asa de rece... parca tot corpul meu tresare... deschid usa... incet, atat de incet.. ma simt ca o fantoma.. un suflet care trebuia sa plece demult dar ceva il leaga de pamant... sau cineva....
afara toarna cu galeata... stropii de ploaie cad  parca tot mai multi, cu mai multa putere... parca ar vrea sa distruga asfaltul... parca ar vrea... sa ne distruga lumea.
ador ploaia... e atat de trista... e ca si cum cerul ar plange cu mine... e singurul care ma intelege.. poate si el iti simte lipsa...sau poate doar, ii pasa de cei dragi... cerule, daca ma iubesti... ia ma cu tine!
mi as dori sa fiu un nor...sau poate o stea...
dar realitatea nu permite nimanui asta.. macar ne lasa sa visam. si pentru moment cred ca mi ajunge...
as sari in mijlocul strazii pentru a ma juca cu stropii de ploaie... dar ei nu stiu sa se joace... m ar distruge... ei si ce?
talpile mele ating usor asfaltul atat de rece... dar nu simt nimic... doar... cum viata se scurge din mine.
ploaia ma observa... imi mangaie parul , fata...
"poti plange acum.. nimeni nu va observa"
"dar nu am de ce sa plang"
pentru prima data... ma simt  perfect, as putea spune.
"nu ti fie teama... calvarul nu va mai dura mult"

... sa va cred , mici  picaturi?
wow. dar ce e lumina aceea atat de puternica... e prea perfecta... corpul incepe sa mi tremure.. ceva ma trage spre mica dar totusi atat de mare lumina...
o ating... ahh ... ma simt... perfect. parca as fi uitat de tot si toti ar fi uitat de mine. parca i as avea pe cei mai dragi langa mine... parca ar fi aici...
lumina dispare... si odata cu ea si ploaia...
sunt in fata casei. ceva sta intins pe asfalt... o curiozitate atat de puternica ma impinge spre lucrul neidentificat..
o fata dormea intr o balta de sange... in sfarsit a reusit sa adoarma..

merita...?!

Hmm...multi se intreaba cum de nu l urasc...cum ai putea uri o persoana care te facea mereu sa zambesti, care ... te ducea printre nori? e o tampenie... iubesti apoi urasti... poate ca e adevarat... doar daca... n ar fi vorba de aceeasi persoana. totusi e o prostie...
totul e o prostie...e o prostie la inceput atat de placuta, de oarba... apoi atat de trista, deprimanta, goala... e ca un zambet fortat...de ce sa zambesti daca nu vrei asta defapt?
totusi...merita aceasta prostie,numita dragoste, pretul fericirii noastre?...nu merita... te gandesti ca el e cel care iti aducea zambetele...dar la sfarsit le lua inapoi... lasandu ti chipul pierdut intr o lume ...o lume infecta...
si totusi merita dragostea acest pret?... totul are un sfarsit...fie ca vrem fie ca nu... viata merge mai departe cu, sau fara noi... cei care se impotrivesc raman in trecut... raman doar niste umbre, niste amintiri...
dragostea...regrete si placere, lacrimi si zambete, aimntiri oribile si amintiri atat de frumoase...
totul e pus in balanta... am vrea sa fie perfect... dar niciodata nu va fi...perfectiunea...nici macar nu exista...
si totusi... ce scriu nu are importanta...e doar o minte aburita de norii unei despartiri, unui sfarsit, unui alt capat de drum... unui alt vis ucis de zorii zilei..si totusi... Te iubesc!