Imi amintesc, aveam 14 ani cand am inceput blogul asta, scriam asa des. Complicata varsta de 14 ani, nu? E ca si cum ai fi la intersectie de drumuri, ce naiba sa faci? Dar am crescut si blogul meu a crescut. Nu mai postez ca inainte. M-am mai maturizat, nu mai sufar ca inainte,am fost si dura, am fost si plangacioasa. Sunt. Matura? Prea putin. Inca ma las pacalita de broscoi, inca imi dau inima prea repede si inca sufar. Nu ca inainte, dar inca o fac.
 Candva blogul asta mi-era singurul prieten, dar acum te am pe tine. Nu un el, ca nu-i vorba de iubire ca in povesti, e vorba de tine, de acolo. Stii. Nu esti genul de persoana oarecare, esti genul de persoana care trancane cu un motiv, care ma schimba neintentionat, care mi-a sters orgoliul din ochi si mi-a presarat in ochi mai multa dragoste decat am avut vreodata prin vene. Nu esti un el, niciodata nu vei fi. Pentru ca un el mereu pleaca, iar tu de 2 ani n-ai stiut decat sa ma iei in brate, sa plangi cu mine, sa imi stergi lacrimile si.. mai ales sa fi aici.
 Apreciez. Chiar daca nu o spun prea des, apreciez.
 Si au trecut 3 ani de cand am inceput acest jurnal care a crescut cu mine. 3 ani in care un barbat si doi pustani mi-au maturizat inima. Mi-au fisurat-o si apoi mi-au zis ' descurca-te'. Si uite, VERE, ca am reusit.
 Azi sunt melancolica.Sunt curioasa daca ei imi mai urmaresc blogul, daca da, o sa va intrebati care dintre voi sunt pustanii,nu? Spune-le tu. Tu oricum ma stii mai bine decat ma stiu eu. Mi-e mila de tine, mi-ai suportat atata aberatiile, mi-ai iertat atatea greseli si pe langa ei tu inca esti aici. Esti aici..
 Iar de plecat, nu te vad plecat. Te vad aici unindu-ne povestea.

Multumesc, B.